COSTION NICOLESCU: “Noi avem icoana în sânge. În ADN”

Pentru
creștinii
ortodocși,
icoana este o fereastră
a cerului, pe care cine o des­chide vorbește
cu Dumnezeu. O putere dobân­dită
prin credință
și
rugăciune,
rostită
pe viață
și
moarte. Ce professional­miți,
trebuie să
împlinești…
O „ar­dere de tot” care duce, ade­seori, la
miracole. Des­pre misterul rugăciunilor
împli­nite, am vorbit cu scriitorul și
teologul Costion Nicolescu, om cu mare experiență
în practicarea lor.

„Icoana
este un loc de întâlnire”

– Cum să ne rugăm? Cum să deschidem fereastra icoanei, pentru ca ruga noas­tră să aibă răspuns?

Iisus de la Celic Dere. Icoană care se curăță singură

– Răspunsul
prim şi
cel mai fast este că,
prin rugă­ciune,
nu ȋncerci

faci icoa­na să
ţi
se deschidă,
ci pe cel care este zugrăvit
ȋn
icoană.
E ade­vărat,
însă,

icoana este un loc de ȋntâlnire,
pen­tru că
atunci când te duci la icoană,
ce urmăreşti,
ȋn
fond? O potecă
mai frumoasă,
dar şi
mai dreaptă
spre Dumne­zeu, spre Maica Domnului sau spre sfinţi.
Deci, icoa­na este un loc de ȋntâlnire.
Aşa
e şi
gândită:
ca o prezenţă
harică
a celui zugrăvit,
prin care prezenţa
ta fizică
tinde să
crească
tot mai mult ȋn
duh –
tu capeţi
tot mai multă
im­pon­derabi­litate, oricât ai fi de greoi cu spiritul
tău.
Când eşti
ȋn
faţa
icoanei, uiţi
de trupul tău,
pentru că
nu numai că
ea ți
se deschide, dar te şi
răpeşte
la un second dat. Pe urmă,
ce cauţi
tu la această
ȋntâlnire
este ȋnsoţirea,
adică

ȋl
faci pe cel din icoană

te ajute –
orice sfânt, Domnul Hristos, Maica Domnului, sunt gata să
ne ajute, nu­mai să
apelăm
la ei. Această
deschi­dere se face, prima dată,
prin cuvinte, o convorbire care este rugă­ciunea.
Dar e nevoie de mai mult. Ca ȋntr-o
relaţie
ȋntre
oameni, cuvintele –
dacă
nu aprind un foc, dacă
nu aprind o scânteie ȋn
celălalt,
rămân
ca se­minţele
aruncate pe pietre, din pilda Mântui­torului cu semănătorul.
Deci, este nevoie, la un second dat, ca ȋn
această
convorbire, 

pe măsură
ce o porţi,

se ȋnteţească
ceva ȋn
tine şi
astfel să
fie realizată
comunicarea cu cel aflat ȋn
icoană.
Imaginea icoanei este o fereastră
spre lumea cealaltă,
spre lumea lui Dumnezeu. Și,
ca la orice fereastră,
pe de o parte, vezi dincolo, spre lumea veşnică
şi,
pe de altă
parte, te simţi
şi
privit. Nu numai noi îi privim pe sfinți
în icoane, ci și
ei ne privesc, din veșnicie.

„Sfinții
au murit pentru închinarea la icoane”

– Aţi reuşit vreodată să treceţi prin „fe­reastra” icoanei? Să simţiţi că aţi ajuns la sfântul căruia vă rugați?

Costion Nicolescu

– Sunt
icoane care mă
izbesc, cumva, chiar de la început mă
ţintuiesc
asupra lor prin frumu­seţe,
sau printr-un anumit tip de expresie care pentru mine e mai puternic
şi
mai convingător.
Intru, uneori, ȋn
câte o biserică
sau ȋntr-o
mânăstire,
şi
acolo e câte o icoană
care mă
izbește…
Icoanele comu­nică
foarte private, au o personalitate a lor. Sigur, am icoane și
acasă,
sunt obişnuit
cu ele, se ȋntâm­plă
uneori să
nu ridic ochii spre ele. Am un Iisus Hristos pe Cruce, o icoană
extraordinară,
o am de zeci de ani, și
nu mă
uit ȋn
fiecare zi la ea. Dar atunci când o văd,
am o tre­sărire
pe viață
și
moarte. Nu mai încape ni­mic între mine și
ea. Eu mai mult am de-a face cu icoa­nele când sunt la biserică,
pentru că
acolo, vrând-nevrând, oriunde ȋntorci
capul sau ridici ochii, dai de ele. Nu scapi de icoane în biserică,
decât dacă
stai cu ochii ȋnchişi
şi
cu capul ȋn
pământ.
Pe mine, icoanele din biserică

ajută
mult, pentru că
ȋmi
zboară
gândul una-două
de la slujbă.
Poate că
ăsta
e rolul icoanelor, ele sunt ca bacii pentru oi: să
te adune puţin,
când o iei razna. De altfel, pentru noi, pentru lumea noastră
ortodoxă,
ȋn
normal, icoana este ceva important. Adică,
dacă
ne iei icoanele, ne-ai furat sufletul.

– Nu toate religiile din lume au icoane, dar pentru ortodocși, lipsa lor este de neînchipuit.

Christ Pantocrator – icoană bizantină

– Într-adevăr,
intru de multe ori ȋn
lăcaşurile
altor culte. E în ele o sărăcie
cumva, sau aşa
o simt eu, ca pe o sărăcie.
Ştiu

acolo e un altar, dar îl simt ca pe un spaţiu
care e jefuit de ceva. Pentru mine, numai dacă
văd
o urmă
de frescă
ortodoxă,
ȋmi
saltă
inima şi
imediat mă
simt acasă.
Icoana face parte din identitatea noastră.
Trebuie să
ţinem
cont şi
de faptul că
sărbătoarea
credinţei
noastre este Duminica Ortodoxiei din Postul Mare, o dumi­nică
în care pomenim restabilirea cultului sfintelor icoane, după
erezia iconoclastă
care le-a biruit. Este foarte necessary să
nu uităm

în orto­doxie sfinții
au murit pentru a apăra
închi­narea la icoane. Icoana ne-a fost lăsată
ca emblemă,
s-a murit pentru icoană
şi
tre­buie tratată
ca atare, cu mare delicateţe
şi
grijă
trebuie să
ne apropiem de ea. Noi o avem ȋn
sânge, o avem ȋn
ADN-ul nostru, eu aşa
simt. Icoana are o forţă
de trans­mitere a lui Dumnezeu, o forţă
de impu­nere şi
de chemare irezistibilă,
pentru cine e atent. Trebuie să
ȋncercăm

o păstrăm
ȋn
duhul ei.

„Faruri de veghe”

– Domnule Costion, pentru că teh­nologia o permite, există astăzi foarte multe copii ale unor icoane consacrate. Se face o fotografie performantă, apoi ea se tipărește pe o hârtie de calitate, care fie se înră­mează, fie, în anumite cazuri, se lipește pe lemn. Copia e identică, în acest caz, cu originalul. Cu toate aces­tea, eu simt că ceva îi lipsește în­tot­dea­una unei copii, indi­ferent cât de bune ar fi fost fotograful și tiparnița. O icoană pictată pe lemn, chiar de un pictor mo­dest, e vie, îți vorbește, te cheamă spre ea. O copie, oricât de iscusită, e moartă.

Hristos – celebra icoană a lui Andrei Rubliov

– Sunt
whole de acord, și

merge pe recomandarea asta: mai bine să
ai o icoa­nă
pictată
pe lemn de un pictor, decât una celebră,
tipărită,
de exemplu Sfânta Trei­me a lui Rubliov, căreia,
oricât de bine a fost reprodusă,
îi va lipsi „ceva”. Cea pic­tată
este, într-adevăr,
vie. Sigur, o icoană
pictată
e scumpă,
asta a fost ȋntotdeauna
o problemă.
Pe de altă
parte, o icoană
pictată
poate rămâne
ȋn
continuare în familie, ca un odor de mare preț,
transmis din generaţie
ȋn
generaţie.
Asta e tradiția
româ­nească.
Există
icoane vechi, care s-au moş­tenit
şi
care fac parte din tezaurul unei familii şi
sunt ȋncărcate
nu numai de sfinţenia
chipului, dar şi
de istoria familiei care a trecut prin faţa
ei și
a trăit
ȋn
preajma ei. În fond, noi, ȋn
lumea noastră
româ­nească,
trăim
printre icoane, vrem, nu vrem, chiar dacă
nu avem treabă
cu biserica, de undeva ne urmăresc
icoanele astea, şi
asta e frumos. Icoa­nele sunt ca nişte
faruri de veghe.

– De ce credeţi că o icoană pictată e vie, în vreme ce o copie, nu? Să fie în cauză pictorul ei, care s-a atins de lemn, cu publish, cu rugăciune, cu trudă? O trudă a unui om care, cumva, ȋntr-un fel foarte tainic, și-a amestecat viaţa ȋn icoană?

Hristos – Novgorod, sec XII

– Să
știi

asta se petrece nu numai cu icoana, ci cu orice obiect făurit
de mâna omului. Când eram copii, pe maidan, aveam o vorbă:
copia nu are valoare. Spuneam asta când ne imitam unul pe altul.
Sigur că
emoţia
poate să
pătrundă
şi
prin mij­loacele astea moderne. Da­că
deschid un album cu icoane de Rubliov, de Teo­fan Grecul sau de
Pan­selinos, sunt tulburat, miş­cat,
dar, ȋntr-adevăr,
pre­zenţa
harică
este ȋn
icoana pictată
reală,
nu în copie. Chiar și
când suntem miș­cați
de o fotocopie reușită
a unei icoane origina­le, eu cred că,
undeva, în adânc, gândul nostru zboară
la authentic, ne-am dori să
fim ȋn
faţa
originalului. Oricât de bună
ar fi copia, rămâne
a­ceastă
conştiinţă
a origina­lului. Sigur că
și
pictorii care zugrăvesc
icoane sunt foarte diferiți,
unii mai buni, unii mai puţin
buni. Dar, chiar dacă
pictorul nu e grozav, tot e mai bine decât să
ai o re­producere, să
ai ceva „fabri­cat”. Chipul Mântuitorului, pictat de
Andrei Rubliov, este atât de fenomenal, încât îți
vine să
mori când te uiţi
la el, dar când e vorba de o relaţie
intimă,
de rugăciune,
parcă
tot mai bine e să
te închini în fața
unei icoane făcute
cu mâna, decât în fața
fotocopiei lui Rubliov.

„Nu
mai știm

facem biserici ca ale înaintașilor”

–   Dumneavoastră aveți icoane preferate?

Maica Domnului de la Mânăstirea Nicula

– Da.
Din păcate,
nu le am ȋn
casă
şi
nu pot să
ajung la ele, dar îmi plac foarte mult, de exemplu Ru­bliov. Îmi
pla­ce foarte mult și
icoana Mai­cii Domnului de la Mânăsti­rea
Dintr-un Lemn, ȋmi
plac cele două
icoane ale Maicii Dom­nului de la mâ­năstirile
Hilan­dar și
cea de la Vatoped, de pe Muntele Athos. Pe urmă,
toate icoa­nele cu Maica Domnului din Vladimir, cele ruseşti
ce­lebre îmi trezesc o evlavie spe­cială.
Eu sunt foar­te deschis şi
spre alte expri­mări
decât cele bizantine, dar care au o anu­mită
aşezare.
Am fost la Bar­ce­lona şi
am văzut
icoanele catalane –
poţi

mori de frumuseţe
în fața
lor, deşi
este alt tip de expre­sie, mai naiv poate. La fel sunt și
icoanele copte. Noi, românii, de exem­plu, avem icoanele pe
sticlă,
care sunt foarte ȋn
duh ortodox, foarte valabile, deşi
nu sunt bizantine. Sunt inspirate, dar nu sunt bi­zantine. Şi
avem pictura din bisericile de lemn, ȋndeosebi
pictura interioară,
care e un alt tip de expresie decât cel bizantin, dar care este
tulburător
de frumoasă.

duc de câţiva
ani ȋn
numerous zone, acum există
posibilitatea să
te documentezi, că
altfel, treci prin sate şi
nu ştii
pe lângă
ce treci. Am fost şi
am văzut
biserici ȋn
Haţeg,
ȋn
Hunedoara, ȋn
Bistriţa,
am fost şi
la Cluj. Unele s-au păstrat
mai bine, unele mai puţin
bine, unele s-au restaurat, dar toate aparțin
unui extraordinar tip de expresie iconografică,
mai puțin
cunoscut de români. Noi mergem pe lucrurile minunate, clasice, cum
sunt mânăstirile
din Moldo­va, unde e o pictură
cu care te duci oriunde ȋn
lume; ȋn
Oltenia, iarăşi,
avem tot ce a făcut
perioada brâncovenească
şi
post-brân­covenească
şi
perioada lui Matei Basarab. Această
zonă,
extrem de bogată,
a picturilor din bisericile de lemn, e însă
mai puţin
cu­noscută
și,
din păcate,
a fost supusă
de­teriorării,
din lipsă
de bani, dar și
de interes. Noi, la Muzeul Ţăranului,
am reuşit

salvăm
cinci astfel de biserici, pentru că
oamenii ȋşi
făcuseră
în sat biserică
de zid şi
o ignorau pe cea de lemn. Trăim
astăzi
o dramă.
În Le­genda Meşterului
Manole, când meșterul
e în­tre­bat dacă
poate să
facă
o biserică
și
mai frumoasă,
el răspunde
afirmativ. Astăzi
nu mai putem spune același
lu­cru, noi nu mai putem face biserici mai frumoase decât ale
înaintașilor
noștri.
Unii au bunăvoinţă,
dar nu reușesc.
În vechime, putea să
ardă
o bise­rică,
puteau să
o dărâme,
pen­tru că
o făceau
la fel de fru­moa­să.
Astăzi,
dacă
ai dărâ­mat
una, faci o urâţenie
ȋn
loc –
valabil ȋn
orice domeniu, nu numai al lăcașelor
de cult, ci şi
al caselor. S-a pierdut sim­țul
frumo­sului la români. Tre­buie să
avem mare grijă
de ce am primit de la înaintași.

„În
icoanele vechi, misterul e mai
puternic. Din păcate,
biserica promovează
adesea kitsch-ul”

– Icoane mai putem face la fel de frumoase, domnule Costion?

Maica Domnului, icoana de la Mânăstirea Neamț

– S-a
ȋncercat
o resuscitare, e o râvnă
şi
e un interes şi
sunt oameni care fac, dar ei fac mai mult fres­că
de biserică
decât icoane… Sunt pictori care pictează
foarte bine, dar parcă
nu au totuşi
anver­gura trecută.
În icoanele vechi, misterul e mult mai puternic, sau s-ar putea ca
noi să
receptăm
aşa.
Dar există
şi
lucruri lăudabile.
Este o piaţă
a icoanelor în România care solicită
şi
care e şi
exigentă,
ȋn
acelaşi
timp, naște
lucrări
de valoare. Am văzut
lucruri foarte bine făcute,
chiar şi
ȋn
sate. Sigur, sunt şi
locuri (prea multe) unde te stânje­neşte
pic­tura nouă,
te stânjeneşte
la rugăciune;
ȋn
loc să
fii ȋntr-o
comunicare, eşti
ȋntr-o
ceartă
cu tine ȋnsuţi,
te tulburi, pentru că
icoana e făcută
prost. Problema kitsch-ului ȋn
icoane este teribilă
și,
din păcate,
biserica promovează
adesea kitsch-ul. Am văzut
pangare unde se vând nişte
lucruri groaznice –
de exemplu, la Mânăstirea
Cozia sau la Cheia. Culmea e că
acolo au în biserică
nişte
fresce additional­ordinare, la Cozia, fresca din bolniţă
este extraor­dinară,
iar ei vând nişte
iconiţe
penibile, ȋn
timp ce frescele stau pe pereții
bisericii ca şi
când le-ar fi ruşine
de ele. E groaznic asta, şi
ar trebui de unde­va, de sus, gândit lucrul ăsta
şi
remediat. Pentru că,
altfel, ajungem la un fel de camătă
cu imagini ief­tine. Îi obişnuim
aşa
pe oameni, care vor tranda­firaşi,
dul­cegării
şi
prostii, care se şi
se vând cu sutele, cu miile, iar noi, în bisericile noastre
stră­vechi,
avem lucruri extraordinare! Ar trebui să
vindem măcar
copii ale frescelor străvechi,

ȋnveţe
lumea, să
ştie
ce e icoana adevărată.

– Domnule Costion, nu avem nevoie, ȋn faţa icoanei de acasă, și de un mic ritual, ca să putem comunica cu ea? Eu mă străduiesc să ţin măcar o candelă aprinsă, ȋn faţa icoanei Maicii Dom­nului. Fiul meu, în vârstă de șase anișori, ȋmi spu­ne deseori: „Tată, cât de blân­dă e lumina can­delei!”. Dar dinco­lo de impactul lumi­nii candelei, care trezeşte icoana la viaţă, să ții o candelă me­reu aprin­să în­seamnă şi altceva:    o par­ticipare din partea noastră, un mic ri­tual.

Icoana făcătoare de minuni de la Mânăstirea Dintr-un lemn

– În
primul rând, can­dela ne dă
sentimentul de taină,
care exis­tă
tot timpul în icoană,
dar pe care can­dela ȋl
sporește.
Şi
la bise­rică
sunt momente când se stinge totul şi
rămân
doar flăcă­ruile
de la candele. Eu cred că
o candelă
aprinsă
în casă
ar trebui să
fie ceva obligatoriu, nu doar pentru ritual, dar și
pentru ȋntâl­nirea
cu sfântul din icoană.
Se poate realiza această
întâlnire și
pe ȋntuneric,
dar nu e acelaşi
lu­cru, iar cu o lumină
puternică,
electrică,
se pierde mult. Pe când acolo, la lumina candelei, totul devine o
convorbire de taină,
care nu e secretă
nea­părat,
dar e de taină.
Cred că
asta ajută
mult ca să
intri ȋn
icoană.
Felul în care se oglindeşte
flăcăruia
candelei în icoană
stabileşte
o legătură
care trezeşte
o flacără
şi
ȋn
tine, undeva. Acolo, în inima ta, se aprinde o candelă.
În atmo­sfera de biserică,
când se sting luminile, sigur că
nici nu ȋi
mai vezi foarte bine pe sfinţii
zugrăviți
pe icoane, dar ȋi
simţi
și
te îndrepți
spre ei. În fond, tot demersul bisericii aces­ta este –

te ia de pe calda­râmul bisericii şi

te sfinţească,

devii o foiţă
subţire,
transparentă,
vred­nică,
la o adică,

fii și
tu pictat pe zid. Toţi
sfinții
care acum sunt acolo, pictați
în fres­că
pe zidurile bisericii, au fost oa­meni ca noi, dar care au ajuns
pe perete, acolo, sus, au devenit icoană
prin ceea ce au făcut.
Drumul lor este și
drumul nostru.


Leave a Comment

A note to our visitors

This website has updated its privacy policy in compliance with changes to European Union data protection law, for all members globally. We’ve also updated our Privacy Policy to give you more information about your rights and responsibilities with respect to your privacy and personal information. Please read this to review the updates about which cookies we use and what information we collect on our site. By continuing to use this site, you are agreeing to our updated privacy policy.