„Am copilărit cu cei mai mari golani din cartier, dar eram și comandant de unitate!”

Articol de GSP – Publicat joi, 04 august 2022, 20:20 / Actualizat joi, 04 august 2022 20:43

Cătălin Oprișan, editorialist GSP și jurnalist la Antena 1, „cel mai vesel și mai vorbăreț ziarist sportiv din România”, a dezvăluit, la podcastul „Profu’ de Sport”, episoade savuroase din cariera sa de aproape 30 de ani.

Oprișan a rememorat, în cadrul podcastului realizat de Cătălin Țepelin, redactorul-șef al GSP, câteva episoade definitorii ce i-au avut în prim-plan pe Duckadam, Ienei sau „Piți” Apolzan, trei nume de legendă din istoria fotbalului românesc, și istorisește și călătoria pe care a parcurs-o alături de Mutu, cel pe care l-a ajutat anul acesta să-și scrie autobiografia

Cătălin Oprișan: „Mă duceam dimineața la facultate, plecam la ziar, după care mă întorceam iar de la ziar la facultate”

– Cătălin, povesește-ne cum ți-a venit ideea să faci presă de sport. 
– Cu riscul de a mă vedea toți profesorii de la FJSC, de la Universitate… Din 33 de oameni într-o grupă, erau doi nebuni: eu și fata lui Alexandru Mironov, Daniela. Ea, toată viața ei, a scris despre style, chiloți, haine, catwalk-uri și pasarela de la Paris, iar Oprișan scria numai despre sport.

– Și restul? 
– Restul, 31 de inși, pe social-politic. Toți profesorii spuneau: „Bravo, uite-așa ca ăștia trebuie să scrieți și voi. Lăsați-mă, naibii, tu, numărător de cornere și tu, cu chiloții tăi”.

– Dar până să ajungi în facultate, de unde ți-a venit apropierea asta de sport, de fotbal?
– Mi-a plăcut de mic, ca tuturor. N-am jucat. Am trecut pe la Dinamo, dar a fost ceva subțire. Am trecut două, trei luni pe la nea Piți Varga, dar nu se lipea. Nu mă lipeam eu, de fapt. Apoi, în clasa a zecea, la „Cervantes”, am început să iau din cărțile lui nea Mișu Ionescu, din „Fotbal de la A la Z” și am început să scriu cu Răzvan Ionașcu la „Dimineața” o pagină de sport. Furam de acolo, din istoria fotbalului, și treceam în partea cealaltă, unde făceam câte o pagină. Asta se întâmpla la 16 ani, țin minte că mi-au făcut carte de muncă în fals. Trebuiau să mă plătească într-un fel, m-au pus să vin cu buletinul…

– ’90 și cât? 
– ’92. După care, a venit Lorena Balaci într-o zi, ea period mai mică, tot la „Cervantes”, și mi-a zis: „Vezi că ăștia de la «Salut» s-au înscris într-o cupă a presei. Cică e o chestie mare, cu ăștia de la Gazeta, Sportul Românesc. M-a întrebat nea George Mihăiță „Eu m-am gândit la tine. Nu vrei să vii?”. Ăsta a fost, practic, debutul, să zic așa. Și am debutat cu o știre tristă, că am asistat la finala aia de Cupă cu piciorul fracturat al lui Emil Săndoi. Am mers la Spitalul de Urgență, Săndoi avea drenaj la picior, i-am făcut și poză … Din 1994 încolo am făcut presă sportivă. Am fost primul și cred că și singurul din istoria FJSC-ului care a dat lucrarea de licență cu sport. Lucrarea mea de licență s-a chemat „Particularități ale limbii române în presa sportivă”. Am început de la vebul «a aiepta», care este considerat primul verb de sport din istoria României – Bătălia de la Stănilești pe Prut 1711, când oastea lui Cantemir s-a aieptat în scări, adică și-a luat avânt și s-a urcat pe cai – până la Extremely Curva Sud. Când am intrat în sală, erau acolo cinci, șase doamne. Au spus…„Vaai, ce e Extremely Curva Sud, mă, nenicule?”. Nu le aveau cu sportul, am scăpat repede, în șapte minute mi-au dat drumul. Pe ceilalți colegi, care făcuseră „Eminescu și ziarul Timpul”, i-au frecat câte o oră. Dacă au fost șmecheri…

– N-a avut nimeni ce să te întrebe… 
– Ba da, m-a întrebat cineva: „Cât ai dat pe sărățelele astea pe care ni le-ai cumpărat? Ca să împărțim banii”. Înainte, mă trimiseseră să le iau sărățele. Ce să mă întrebe pe mine? Forehand, backhand, cicloturism, Extremely Curva Sud, Viola. “Lăsați-l…”. Am ieșit foarte repede.

– Și ai ajuns într-o redacție de sport înainte de a termina facultatea?
– Da, din anul întâi de facultate am lucrat. Din 1995, la „Sport 21”, primul ziar colour. Adormeam în mașina 105, în drum spre redacție: Niciodată nu ajungeam cu geanta întreagă, în fiecare zi mi-o tăiau “băieții” (n.r. hoții se buzunare). O coseai, o tăiau, o coseai, o tăiau.

– Adormeai? 
– Adormeam de la oboseală. Mă duceam dimineața la facultate, plecam la ziar, după care mă întorceam iar de la ziar la facultate. Țin minte good că în anul III de facultate, la Cronică Teatrală, profu’ l-a chemat pe unu de la România Liberă, care a început să ne spună de cronică, de cutare. 
Iar eu am adormit. I-am spus lui George, colegul meu: „Băi, fii atent, vezi că eu o să adorm, că e cald în sală! Să mă scoli dacă sforăi!”.

– Și ce s-a întâmplat? 
– Eu sforăiam ca lumea (gesticulează), dar nu m-a trezit! Invitatul avea 40-50 de ani de când făcea cronici teatrale, un lord, a zis doar: „Și la Romeo și Julieta – sunt printre noi și colegi mai obosiți – deși Julieta, în momentul actului doi”… Adică nu s-a oprit, n-a zis: „Băi, sculați-l și p-ăla”. A strecurat-o… Apoi am terminat cu chiu, cu vai facultatea – al treilea pe țară – și am ținut-o numai cu sportul.

– „Sport 21”, cât timp?
De la primul până la ultimul număr, 519, cap-coadă! Apoi a fost Jurnalul Național, care avea pagini importante de sport pe vremea aia. Pe atunci, „Ziua” avea fascicul de sport, Evenimentul Zilei avea…

– Toate ziarele aveau zone importante de sport și period o competiție incredibilă între redacțiile de sport și redacțiile de presă generalistă. 
– Da. Noi tot timpul țipam: „Stai, mă, că nu mă bat cu ăștia care sunt la ziare de sport, ei sunt o armată, eu nu am trei reporteri «pe Steaua», cum sunt ei”. Dar „Jurnalul Național”, din 24 de pagini, avea 6 de sport.

– Evenimentul avea trupă foarte bună pe sport
– Uriașă!

– Și au fost vremuri în care au fost 4 ziare de sport pe piață. Sau doar trei? Au fost Gazeta, ProSport, Sport 21 și Sportul Românesc, nu? 
– Nu. Sport 21 nu mai exista, murise.

– Fotbal Plus period cotidian? 
– Nu, period săptămânal. Ele s-au intercalat. Most au fost trei: Gazeta, Sportul și Sport 21. A murit Sport 21, dar a apărut ProSport în 1997. Period o concurență încredibilă.

– Tu veneai de la Cervantes, vorbitor de spaniolă, cumva erai deja pasionat de fotbalul din Spania? 
– Da. Dar când m-am dus eu la Sport 21, acolo period Răzvan Toma, care vorbea spaniolă, se ocupa de știrile din Spania. Deci eu n-aveam ce să fac cu spaniola mea, așa că mi-au dat Germania, deși nu știam niciun cuvânt.

– Pentru că locul pe Spania period ocupat? 
– Period ocupat de un barosan, de un senior.

– Și? 
– Am încercat să învăț. Ne băgase pe cablu un publish german, urmăream de nevoie. Mai aveam și teletextul, care te ajuta enorm. Puneai cease, mai învățai câte un cuvânt. M-am dus în târg în Vitan și am cumpărat dicționar de buzunar româno-german. Nu înțelegeam nimic!

– Cuvintele lungi, cădeau din pagină…. 
– Cădeau din pagină, da. Dar Doamne-Doamne, care nu te lasă la greu, i-a făcut pe Răzvan Codorean și Răzvan Toma redactori șefi adjuncți. Și s-a eliberat locul pe Spania. În momentul ăla, noi aveam și foarte mulți fotbaliști în Spania. Erau vreo 16. Vreo 9 în Primera și 7 în Segunda. Period de scris, nu glumă. Apoi am trecut la nivelul următor, m-am dus tot în târg și am cumpărat un radio micuț. Ridicam antena, zgâriasem sus, la țevile de la calorifer, ca să facă contact și ascultam “Estudio estadio” și toate alea din Spania.

– În direct. 
– Prindeam toată etapa, clar! Nu intra nimeni în cameră două ore și jumătate, ca să ascult tot. Pentru că la voi period Niculescu (n.r. Andrei Niculescu, pe atunci specialistul ProSport în Spania), care avea relații și nu puteai să te bați cu el.

– Mai erau Mișu Ciucă, Carlo Bartales… 
– Te băteai cu 3 „greuceni”! Ăia aveau relații, tu erai un păduche flaușat, aveam doar radioul. Se mai pierdea semnalul, mai prindeai niște bulgari, niște ruși. Period un chin uriaș, stăteai pe burtă, în funcție de cum prindea radioul ăla semnal.

– Uite o captură din ziar, anunțând că ai devenit șef de departament de fotbal internațional la doar 26 de ani. 
– Băi băiatule, ia uite… Eram la Casa Presei, cu un calorifer în spate, la ultimul etaj. Aici e celebrul loc al departamentului Sport de la Jurnalul. M-am întors repair în aceeași încăpere, peste ani, cu Gazeta Sporturilor.

– Ce a urmat? 
– Înainte de asta, în 2000, când a cumpărat Intactul Gazeta de la Ringier, eu aveam 24 de ani și m-au pus redactor șef adjunct. Venea nea Nelu Chilom la mine și-mi zicea: „Mă învoiești și pe mine, Cătăline?”. Îmi period o rușine, mă făceam ghiocel… „Nea Nelu, nu îmi mai cereți voie. Dumneavoastră aveți 40 de ani de presă, eu am 24 de ani de viață cu totul”. Apoi, în 2003, când s-a făcut schimbul ăla uriaș ProSport – Gazeta, m-a chemat Tolo.

– Se căscase atunci o prăpastie destul de mare între ProSport și Gazetă. ProSportul a apărut în ’97, primul ziar cu adevărat fashionable al vremurilor, full colour, format mare, calculatoare în redacție… 
– Am prins și eu generația aia de corifei, dar acum nu poți să vorbești urât, că sar oamenii că nu mai avem respect. Se căscase și din pricina acestui fapt…

Cătălin Oprișan / Sursă foto: Arhivă GSP

– Din cauza faptului că la Gazetă rămăsăseră oameni un pic mai în vârstă, care pierduseră cumva contactul cu vremurile? Cam asta vrei să spui, nu? 
– Da, la modul sincer. Și voi, adică cei de la ProSport, plecaserăți cu doi ani și jumătate în avans. Până când Gazeta a început să se modernizeze, erau deja trei ani.

– Și-n 2003, când noi am plecat toți de la ProSport la Gazetă, tu ai rămas, din echipa de la Gazetă, alături de noi. 
– Precise. Apoi, în 2004, am mers vreo jumătate de an, alături de Daniel Nanu, la Jurnalul Național, la secția de sport, pentru că începuseră să se facă din nou 6 pagini. Ulterior am plecat de tot din presă, la ISM, compania domnului Bagher Karimzadeh, care period acționar la Dinamo, patronul Stalinskaya.

– Aaa…Precise, erau cei care se ocupau de publicitate pe stadioane, nu? 
– Da. Dumnealui cumpărase ISM-ul de la fratii Becali, dar mi-a spus că e interesat doar de panotaj, dar că nu-l interesează ceea ce înseamnă drepturi de think about la jucători, impresariat și așa mai departe.

– Practic, ai trecut din presă în PR, publicitate, organizare de evenimente 
– Prima oară a fost PR. Apoi am vândut publicitate din 2004, 7 ani de zile, la nivel înalt. Eu vindeam de trei milioane și jumătate pe an și eram prostul familiei, pentru că acolo erau oameni care vindeau de 13 milioane pe an. Deci eu, la trei milioane și jumătate, eram pârlit.

– Și funcționa pachetul salariu + comision? – Da! Mașinile ți le luai din comision. Cei care se uită acum la noi își fac cruce și cu stânga și cu dreapta, probabil, dar fotbalul mergea atât de bine la noi încât vindeai 10 pachete în 20-25 de minute și adunai 120-150.000 de euro. Period ca la bursă. Sunai și ziceai. „Aldis? Alo, bună ziua! Știți, uitați așa, vreți (n.r. să cumpere publicitate la un eveniment sportiv)?” Spuneau: „E mult!” Și le ziceam: „Vedeți că e Cris-Tim-ul la ușă”. Apoi ziceau: „Lasă-mă 10 minute”. Sunau ei înapoi: „Am 9.000”. „Hai, dă-i încoa!”. Se vindea publicitatea, dar te ajuta și fotbalul. Period o perioadă… „Everestul” publicității în România. La amicalul România – Germania, acel 5-1, au venit băieții din Germania să lucreze cu noi. Ne-au zis: „Voi ce audiență aveți? Noi le-am zis: „Cam două milioane și jumătate, trei milioane la meciul acesta”. „Țara cât are?” „Păi, vreo 18-20 de milioane”. Spuneau: „N-are cum, ai pus virgula aia greșit”. Spuneau să mai facem calculul o dată.  Mă întrebau: „Adică a șasea partea din țară se uită la meci? N-aveți cum, mă!” El tot zicea că poate sunt 200.000 de oameni. Explicația care period? La ei, din 88 de milioane, ar fi trebuit să se uite la un meci de fotbal 15 sau 16 milioane. Spuneau că la ei e pay-per-view, că un meci Borussia Dortmund – Leipzig e văzut de 600.000 de oameni. Dar ăia trag cardul! La noi fotbalul a fost mereu la liber.

– Și după atâția ani de bunăstare și de comisioane, cum te-ai întors în presă, care nu e tocmai recunoscută ca fiind o țeavă de bani? 
– Lumea poate va spune “bă, l-ai adus pe ipocritul ăla la podcast …”. Dar așa cum foștii mari sportivi spun că se întorc în țară pentru că au vrut să facă ceva pentru România, de asta m-am întors și eu în presă: ca să-mi redescopăr pasiunea. Ca să respectăm adevărul istoric, pe partea cu publicitatea începuse să mai scârțâie, mai scăzuse din interesul pentru fotbal. Dar tot rămâneau niște bani uriași. Nu mai vindeai cu 9.000, vindeai cu 6.000. Îmi aduc aminte de nea Jean Pădureanu, Dumnezeu să-l ierte.

– Ce anume? 
– Mi-aduc aminte când a descoperit audiențele… Tu te duceai mereu cu o mie, două mii de euro la Bistrița. Tu vindeai publicitate de 30.000 de euro, dar lui nea Jean îi dădeai tot 2.000. A văzut în Gazeta audiența unui meci Steaua – Gloria Bistrița, fusese o finală prin ’98.

– I-ați spus că audiența period făcută de Steaua, nu de Bistrița000
– A zis: “Nu există, mă! Păi și voi, când veniți la mine și joacă Bistrița cu Steaua? E terenul meu, tată!” Dar ani de zile l-am păcălit, săracul. „Nea Jeane, 2.000, mai mult nu merge pe meci!”.

– Acum, când totul e algoritmizat și programatic, e un pic mai complicat să fentezi lucrurile. 
– Țin minte 100% o fază. La Steaua – Valencia, Agricover a avut o expunere uriașă, pentru că erau panouri fixe, au fost 12 penalty-uri și numele firmei period in toate pozele, in toate imaginile. Apoi ne-a scos CNA-ul.

– Ce s-a întâmplat? 
– La un România – Macedonia am pus două rânduri de panouri publicitare, toate cu Stalinskaya. Tot stadionul a văzut 90 de minute doar Stalinskaya. Ralu Filip, care period la CNA, a zis “Doamne, eu n-am putut să mă uit la meci. Am văzut încontinuu numai Stalinskaya. Scoateți tot, din momentul ăsta nu mai aveți vodcă decât de la 11 noaptea încolo!”.

– Deci fără publicitate la alcool, cel puțin în timpul programelor de sport.
– De la noi a plecat asta, că a zis că n-a putut să se uite la meci. A fost bine, apăreai la toate emisiunile informative.

– Uite o poză cu tine și Helmut Duckadam
– Da, e din 2001, se făceau 15 ani de la Sevilla. Poza are o poveste incredibilă. Am plecat cu domnul Duckadam la Sevilla, nu se mai întorsese niciodată acolo după finală. Nu vânduse încă mănușile. Când am ajuns acolo, ăia din aeroport au zis că e grevă. „Ce grevă, mă?” „E greva autobuzelor, n-aveți cu ce să ajungeți până în oraș. Nu merge niciun taxi, nimic”. M-am dus la primul autobuz pe care l-am întâlnit și i-am zis: „Dumnealui e Duckadam!” Mi-a zis: „Puta madre!”. Nu credea! „Nea Helmi, ia scoate mănușile alea!” Când a văzut spaniolul, a închis ușa și ne-a dus până acolo (n.r. – în oraș). Ce s-o fi întâmplat cu el? L-or fi bătut STB-iștii lor, că a spart greva? Lăcătuș mai fusese la Sevilla, că jucase la Oviedo, Balint mai fusese, Hagi și ăia mai trecuseră pe acolo, dar Duckadam chiar nu se mai întorsese pe Ramón Sánchez Pizjuán.

– Practic, deplasarea asta a fost pentru tine mixul good între pasiunea ta pentru fotbalul spaniol și pasiunea pentru istoria fotbalului românesc. 
– A fost ceva senzațional, Helmut ne-a dus peste tot. A zis: „Uite, mi-aduc aminte că am fost în parcul din Sevilla, unde erau crapii Koi, noi nu văzusem așa, cum să vezi crapi vii în parc, fără să-i ia nimeni?”. Îmi arăta apoi unde a stat în stadion grupul de români care a asistat la finală. El retrăia acele lucruri. 

– Îl băgaseși în transă, cumva. 
– Ziceam: „Jean Popa, lasă digital camera”.

– Jean Popa, cameramanul. 
– Da. Îi tot ziceam: „Jeane, dă, mă, drumul la digital camera aia!”. Am mai pățit una cu Nacho, am mai povestit-o?

– Nu. 
– Am fost să iau ledurile de pe „Bernabeu”. Ledurile din România erau de pe Bernabeu. Ăia cumpăraseră ceva din Dubai și ni le-au dat nouă. Iar Nacho, omul nostru de legătură la Madrid, a zis: „Eu sunt de aici, hai să vă fac un tur al stadionului, să vă arăt eu vestiarul lui Actual Madrid, să vă arăt unele lucruri”. Period mai în transă decât period Duckadam atunci. Nacho s-a oprit la un second dat: „Katalino, aquí es! (n.r. Aici este!) Aqui es, Katalino!”. „Băi Nacho, ce ai pățit? Erai băiat OK, cu trei fete acasă, ce ți s-a întâmplat acum?”.

– Ce se întâmplase? 
– Eram în botul unui tunel, pe la al treilea inel. Și-mi zice: „Fii atent, Katalino. Cu vreo 40-50 de ani în urmă, eu am vrut să mă fac socios de-al lui Actual Madrid, dar aveam 11 ani. Mi-au zis ăia că nu se poate, că trebuie de la 14 ani încolo sau de la 16 ani. Am început să plâng, plângeam de se crăpau pietrele pe Bernabeu”. Cum se apucase Nacho să povestească, m-am pus și eu în fund și am început să plâng. Și continuă el povestea: „Și coboară, Katalino, un domn cu o pălărie pe cap și un trabuc imens și spune: «Puta madre! Copilul ăsta, chavalito, vrea să devină socios și noi ne legăm de-o țidulă?» Period marele Santiago Bernabeu, cu un aghiotant de-ai lui după el, și zice: «Fă-i, mă, ăstuia imediat carnet de socios. Fă-i pe fals, ia cartea de muncă a lui taică-su»”. Îmi zicea: „Katalino, de 40 de ani n-am mai fost aici!”. Acum voi fi rău, pervers, boșorog, nenorocit … dar ce a făcut David Popovici la aeroport, când s-a pomenit cu copiii ăia în față?

– Nu le-a dat autografe sau ce? S-a întors și…? 
– Pe Nacho ăsta l-ai făcut socios pe viață. Dacă-i tăiai aici (n.r. – gesticulează), curgea Actual Madrid. Nu curgea sânge, curgeau niște litere, R și M. Și toate trei fetele lui, la fel.

– Un gest care l-a cucerit pe viață pe el și pe toți cei cu care a intrat în contact povestindu-le momentul respectiv. 
– Inclusiv eu! Am zis: „Băi Nacho, cât ai băgat în ele?” Eu fiind cu Barcelona, tot m-a mișcat.

Cătălin Oprișan / Sursă foto: Arhivă GSP

– Cum ai devenit fan Barcelona, totuși? 
– De-atunci! Din 1986, de când cu Steaua.

– Păi cum? 
– Pentru că ăia au fost singurii care au jucat în roș-albastru. (n.r. Steaua a jucat in alb finala de la Sevilla)

– Îți dai seama, în mintea ta de copil făceai tot felul de conexiuni. 
– Da, mintea mea de copil de 10 ani. Vecinul meu, domnul Vasiliu, a urlat două săptămâni „Hai Rapidul!”. Până i-au zis unii: „Băi, Steaua a câștigat”. El tot striga, chiar în seara aia: „Hai Rapidulețul”. „Unchiule, vezi, mă, că Steaua a câștigat, nu Rapidul”. Și am rămas cu Barcelona…

– Deși în anii ăia Actual Madrid period la putere
– Am rămas cu Barcelona, am fost „fiert” pe Víctor Muñoz, „Ghebosul”, cum îi ziceam eu.

– Dar unde naiba îl vedeai tu în ’86, ’88, ’90? 
– Am rămas de-atunci cu el. Au trecut 10 ani, iar el a venit la Bucuresti în ’96, la rememorarea a ten ani de la finală. I-am zis: „Sunt român amărât, n-am două de-un leu, vă rog eu frumos, dați-mi și mie tricoul”. Iar el și-a zis: „Insistă ăsta de-o oră și jumătate, hai să-i dau măcar șortul”. Așa că am acasă șortul authentic al lui Víctor Muñoz. El e antrenorul din Primera și Segunda care a antrenat cei mai mulți români: Gâlcă la Mallorca, Marin Dună la Logrones…vreo cinci, șase au fost. Apoi s-a întâlnit și Dinamo cu el, că a fost la Sampdoria. Am făcut rost de numărul lui de telefon și l-am sunat. Iar din ’96 cred că am vorbit an de an cu el până în 2006. Vorbeam de ziua lui, de Paște, de cutare.

– Și înainte de ’90, un copil care ținea cu Barcelona cum își cultiva pasiunea? Că n-aveai de unde să iei informații.
– Ba da! Aveai „Fotbal de la A la Z”. Tăiam bilețele mici și făceam un fel de cupe europene. Luai un bilet de aici, mai luai un bilet și ziceai: „MTK Budapesta – Barcelona 0-3”. Tot timpul bătea Barcelona.

– Cine period mai de Doamne-ajută în anii ăia la Barcelona? Lineker? Cine?
– Period Allan Simonsen, pe care-l prinsesm, și Alexanko. Plus Víctor Muñoz, „Ghebosul”. Pe ăștia trei îi aveam.

– Schuster plecase? 
– Da, dar nu-l știam, de ce să zic? Mai erau jucători, dar atât știam. Plus că le puteai scrie cluburilor. M-a bătut tata două săptămâni. El, fiind ofițer, m-a luat: „Tâmpitule, tu ai scris scrisori în străinătate?!” Nu îi spusesem. Le-am scris și celor de la PSV Eindhoven, iar ăia mi-au răspuns înapoi. Îți trimiteau poze cu toate semnăturile, Romario period la ei în perioada aia. Scriau: „For Catalin, with love”.

– Ia încearcă să trimiți acum. La Dinamo la membership, de exemplu. Un copil din Satu Mare, care să trimită o scrisoare prin care să-și declare pasiunea… La 30, 40 de ani distanță, noi tot nu suntem acolo.  
– Nu! Atunci, cluburile îți trimiteau o hârtie cu semnăturile tuturor jucătorilor. Erau trase la xerox. Dar scria acolo: „For Catalin, with love”.

– Period un efort de advertising imens pentru vremurile alea
– Da. A venit scrisoarea la poștă. Tata, ofițer al Armatei Române, să primească o scrisoare din străinătate! Spunea: „Mă nenorocești, mă!”. Am ținut-o foarte mult prin bibliotecă, până prin ’96 – ’97, cred. Se vedea că se umblase la ea. Cred că mi-o și tăiaseră, o lipiseră, umblaseră la ea. Voiau să vadă cine i-a scris nebunului din Militari.

– Și așa ai rămas agățat de fotbalul internațional, plecând din zona asta de pasiune măruntă, cultivată pas cu pas, dar insistent. Amestecată și cu liceul de limba spaniolă...
– M-a ajutat mult și faptul că erau foarte mulți jucători români în Spania pe atunci. Comparativ, de exemplu, cu Germania, unde în perioada aia aveai doar 2-3: Dorinel, Lupescu. În Spania erau 16, nu aveai cum să nu te uiți.

– Eu mi-aduc aminte la începuturile mele de cititor de presă de sport, eram fascinat de ultima pagină din Sportul Românesc, unde Gabriela Dima transmitea Clausura și Apertura din Argentina. Înțeleg că period fata ambasadorului sau ceva de genul acesta. Îți dai seama, scria cineva din redacție, nu Gabriela Dima, dar pentru mine, period o „fata morgana”, o chestie absolut genială. 
Da, da (râde). Gică Popescu mi-a trimis un de zile, private, „Don Balón” (n.r. – o revistă sportivă săptămânală spaniolă).

– Cum așa?
– Luam 783, plecam de la Unirii până la aeroport și, acolo, mă întâlneam cu comandantul cursei București – Barcelona, care avea un plic cu patru „Don Balón”, primeam o dată pe lună, că nu putea nici ăla să se întâlnească în fiecare săptămână cu Gică Popescu. Dar acolo erau multe reportaje, nu se perimau materialele. Mă interesau pentru poze, le furam, că nu erau drepturi de autor pe atunci. Mamă, aveai cinci poze cu Gică Popescu în tricoul Barcelonei…

– Bine, cred că și pentru ei period un mod de a ține legătura cu țara și de a-și crește cumva importanța aici.
– Clar. Tu știai că el a dat gol și îl luai: „Gică, ai dat două goluri la Barcelona, dă-mi și mie o poză, să te pun și eu pe prima pagină”. Și îți mai trimiteau ei câte una în pliculeț.

– Practic, ei își făceau PR singuri. Nu ca acum, când au echipe întregi în jurul lor. 
– Precise! Apoi, am trecut ușor și către Portugalia, începuseră să meargă acolo Marcel Sabou, Timofte, Panduru. Period bine că aveai ce scrie. Că-i mai vedeai pe ăia care erau pe Belgia că-și rod unghiile. Tu tot timpul aveai ceva: unul se accidenta, unul semna un nou contract, unul băga divorț.

– Ziarist român, vorbitor de limbă spaniolă și cunoscător al fotbalului din Peninsulă…erai full-time ocupat, pentru că period marfă destulă. 
– Period și un picuț cam greu. Ăia care se ocupau de Belgia aveau acolo doi jucători, închideau pagina și sănătate! La noi mai apărea un breaking-news, apărea ceva, te prindea ceva la 6 seara…

– Se mai transferau, mai plecau, venea Denis Șerban, se întorcea Cătălin Munteanu. 
– Și de acolo începeau legăturile cu toate ziarele locale, care period cel mai necessary lucru posibil. Că până să ajungă barosanii de AS și Marca, erau „El Diario de Albacete”, „La Gaceta de Salamanca”.  Ăia erau primii care îi așteptau la aeroport, de exemplu. Tu începeai să-i suni să le ceri poze si informații, iar ăia se agățau și ei de noi, că ziceau: „Joacă ăsta la noi trei ani, se duce la echipa națională, de unde să luăm știri si poze?”. Period mană cerească, ne ajutam unul pe altul. Eu n-aveam mail de Gazetă, aveam o adresă cu Mijatović, ăla period mail-ul meu. Eu am fost mort după Predrag Mijatović.

– Cum le-ai amestecat așa? Trimiteai scrisori la PSV Eindhoven, erai fan Barcelona, Mijatović venea de la Valencia… 
– Le-am amestecat. Mijatović period geluit tot, mânca gumă. Când apărea, spuneam: „Mamă, ăsta e jucător de fotbal, tăticule?” A greșit el apoi că s-a dus la Actual Madrid, dar asta-i altă problemă (râde).

– Înapoi la presă. Ai rămas bun în relații bune sau în relații cu toți cei cu care țineai legătura atunci? 
– Da! Uite, am vorbit cu Roșu, care a dat trei goluri cu Actual Madrid, în 2000, când period la Numancia. Am făcut cu el ceva în 2020, la 20 de ani distanță. Mamă, ne-am adus aminte, vorbeam, „mai ții minte cățelul pe care-l aveam?”

– Am văzut current, absolut întâmplător, cele două goluri marcate de Craioveanu Barcelonei. Geniale, incredibile golurile! Al doilea, un exterior aruncat în scârbă, de la vreo 20 de metri, pe Nou Camp. 
– Da, la poarta din dreapta cum te uiți. Erau foarte mulți atunci. La un second dat, îți venea să zici: „Mai opriți-vă, mă, mânca-v-ar, tata!”. Ăla a dat două goluri, ăla a făcut cutare. Te apucai cu Gâlcă…el promovase din „B” în „A”. Vorbește cu Diario de Mallorca, vorbește cu ăia din Baleare: „Mă, dă-ne și nouă o poză”. Sau când juca Șumudică în Madeira, period diferență de două ore…

– Tu ai prins perioada când erau 10-15-20 de români în Spania, eu am prins perioada în care am tras obloanele, ca să spun așa. Am fost cu Claudiu Răducanu când s-a transferat la Espanyol, a fost cam ultimul, cred, care a mai făcut ceva pe acolo, cât de cât. 
– Toate astea se întâmplau într-un timp foarte scurt. Tu, până la 14:00 – 15:00, trebuia să predai paginile despre fotbal internațional. Munceai, nu glumă.

– Pentru cei mai tineri, care nu știu cum arăta presa pe vremurile alea, meciurile de duminică seară erau abia în ziarul de marți. Edițiile se închideau la prânz, după-amiaza, la ora 14:00 – 15:00 erau deja gata.
– Da! „Etapa a trecut, emoțiile continuă!”. Dar emoțiile nu mai erau demult, trecuseră deja trei zile! Așa erau vremurile pe atunci. Am caz concret: într-o zi am plecat să mă întâlnesc cu viitoarea mea soție, dar pe la Podul Grant m-am întors din drum. Trebuia să mergeam la teatru și am sunat-o, că apăruseră mobilele: „Nu mai mergem!”. „De ce?” „Păi, s-a transferat Hagi la Bursaspor!” Zice soția mea: „Păi și ce mă interesează pe mine?” Tocmai mă sunase Horică Ivanovici (n.r. pe atunci redactor-șef la Gazetă): „Frățioare, te-ntorci, nu? Că s-a transferat ăla. Te întorci și faci rost de poze pentru ziar”.

– Și ce făceai? 
– Te apucai și sunai la Hürriyet, Fanatik, Milliyet: „Dați-mi și mie o poză, că vă voi da și eu când o să fie la echipa națională, când vine Gicuță pe aici și mai merge pe la vreo emisiune”. Se făcea 09:00 seara, aia period acasă, scoatea flăcări pe nări, îți dai seama. Tu pierduseși „Tache, Ianche și Cadâr”, cu Marinuș Moraru, Dumnezeu să-l ierte, Beligan și nea Gigi Dinică. Păi, cin’ să te ierte? Trebuia să iei la flori și la parfumuri vreo trei săptămâni ca să te ierte.

– Ți-a cam plăcut meseria asta. 
– Da, din păcate, da.

– Detaliază. 
– Uite, zicem că David Popovici e șmecher. Băi, dar noi înainte am mai avut vreun d-ăsta? Dacă-ți pun pistolul la tâmplă, ia zi-mi repede un înotător! Tu zici Răzvan Florea. Excellent! Ia mai spune unul!…Cobori, cobori, cobori, cobori…când a apărut înotul la noi? Am avut vreun campion? Am avut un băiat, Nicolae Șerbănescu. Începi să cauți despre ăla. Ăla este primul înotător român omologat care a terminat o cursă de „iuțeală” la 17 ani. Ce să vezi, Popovici cât are? 17 ani. Și începi să faci o paralelă. Cât îți ia să-l găsești pe Nicu Șerbănescu, care atunci, în 1905, period elev? Îți dă sângele pe nas. Nu sunt ziare din vremea aia. Gazeta a apărut în 1924. Cauți în „Răsunetul”, nu găsești. Te duci în „Adevărul”, dar tot nu găseai. Tu, ca să scrii acele 3.000 de semne și acele trei poze, lucrezi două zile. Cine te apreciază?

Acum, eu zic să nu te victimizezi, pentru că rubrica ta din Gazetă e printre cele mai apreciate tocmai pentru că ți-ai descoperit talentul ăsta de povestitor. Iei un fapt destul de cunoscut, poate, dar reușești să-l împachetezi altfel, să-l prezinți sub altă formă și îl faci mult mai spectaculos… 
– Cătă, știi de ce? Am zis așa: „Bă, eu aș citi?” (n.r. un textual content scris sec) „Nu!” „Păi, atunci, eu de ce să scriu așa?” De la asta plec. Adică…eu aș citi ceea ce am scris?

– Citez din prezentarea ta de pe site-ul Gazetei: „Cătălin Oprișan reînvie personaje de legendă ale sportului, fiind un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor”. Cum te-ai apropiat de zona asta de povești? Ușor, ușor, ai părăsit actualitatea, ai fost ziarist, ai făcut zeci de mii de pagini de ziar, ai fost la GSP TV, ai fost la Radio GSP și ajuns în zona de povești
– Am fugit de actualitatea din sportul românesc, în normal.

– Tu, oricum, cu sportul românesc ai păstrat distanța. Ai fost zeu pe zona de fotbal internațional. 
– Am păstrat distanța de acum 20 și ceva de ani. La mine, sportul românesc a însemnat Duckadam, 15 ani de la Sevilla, 20 de ani de la nu știu ce. Nu prea am fost în actualitatea asta, să merg pe stadioane …

– Eu ziceam de actualitate la modul de a te apuca în fiecare zi de ziar, de pagini.
– Mi-a plăcut foarte mult istoria. Dintotdeauna, dintr-a patra, dintr-a cincea. Am primit o moștenire de la niște impolite, toată colecția magazinului istoric din 1968 până prin ’80 și ceva. Eu am luat toți acei 20 de ani, i-am ordonat, făcusem, fără să mă oblige nimeni, un vocabular. Mergeam la litera „M”, dădeam și acolo period Mihai Viteazul. Și notasem acolo: apare numărul 1, din 1968, numărul 2 din ’70 și tot așa. Asta m-a ajutat să-mi fac un fel de structură. Precise așa se întâmplă și cu treburile astea, cu articolele.

– Așa
– „Dom’le, ce avem, săptămâna asta?”. Avem 20 de ani de la brazilienii care au câștigat titlul mondial în 2002. Bun, ce putem face din asta? Avem ce să scoatem în plus? Ce nu s-a dat? Ce s-a dat? Și începi să scormonești despre fiecare. Ronaldo, că el a fost atunci…ce nu s-a dat despre Ronaldo? Păi, nu s-a dat că la 3 ani el a fost mort de inaniție, l-au găsit ăia și i-au băgat biberonul cu lapte. Ba da, s-a scris, dăm deoparte. Documentarea durează, dar până la urmă găsești ceva. Uite un caz și mai concret.

– Care? 
– Popovici câștigă. Dacă nu te duci pe partea asta cu Nicu Șerbănescu, care a fost primul înotător român campion la iuțeală, te duci pe Lord Byron, marele poet englez romantic. El e primul om din istorie care a traversat Dardanelele, într-o oră și 10 minute. Dar ca să găsești ceva care s-a petrecut în 1810, 1811, în mai, îți ia foarte mult să lucrezi. Atunci, cum văd eu lucrurile?

– Cum? 
– Omul zice așa: „Băi, cei care scriu acum despre actualitate mi-au dat tot despre Popovici”. Ce-a făcut maică-sa, taică-su, ce nu mânâncă. În două zile, sunt plin de Popovici. Se mai poate face altceva? Ce să se mai poată? Ți-a dat Gazeta tot, ți-au dat televiziunile tot, declarațiile lui, cursa cu încetinitorul, tot. Ce facem de poimâine încolo, că subiectul nu e mort…Dar nu mai poți să-l storci pe Popovici. Acum, s-a lipit cu Campionatele Europene, că dacă nu, nu mai auzeam. Și-atunci, începi cu treburile astea adiacente, dacă vrei.

– Nu adiacente, dar clar privite din alt unghi. E ca la reluări, când vezi din unghi opus, parcă e penalty. 
– Da. A apărut „spider-ul”, parcă e altceva. A apărut drona, e altceva. Dar tot faza aia e! Tot timpul, le-am spus așa oamenilor: „Băi, evenimentele care s-au succedat sunt evenimente închise. Toată lumea a dat despre ele. Putem să facem altceva?”. Adică, a fost acum cursa de Components 1…merge ăla pe cap (n.r. – Zhou Guanyu) și sar scântei (gesticulează). Băi, ce caută un chinez în Components 1? Au mai fost chinezi până acum? Halo-ul ăsta, pe care Verstappen și toți ăia l-au înjurat, câți a salvat până acum? Păi, l-a salvat pe ăla în Bahrain și pe ăștia doi acum și așa mai departe. Toată lumea a văzut că ăla s-a răsucit, s-a dus pe cap și au ieșit scântei, iar el a ieșit viu și nevătămat, cu două oscioare rupte, la 200 km/h.

– Da, e clar o poziționare care te ajută să te diferențiezi.
– Te ajută, e „bagabonțească”, în ghilimele.

– Te simți ușor neapreciat? 
Nu, nu! Dar mă consum foarte tare la toată „hatereala” asta.

– La comentarii?
– Da, mă consum imens. „Iar ai tradus, mă, de-acolo?” Mă, dacă eu n-am fost la evenimentul ăla, e clar că a trebuit să mă encourage ceva. Doar dacă ești martor ocular poți să scrii?

– Și noi avem discuția asta în redacție de foarte multe ori, să știi. Despre cât de dăunător este feedback-ul pe care îl primești nemijlocit de la cititori. 
– Dar tu, dacă nu ești martor ocular, poți să scrii despre ceva? Nu poți, că ai copiat de undeva.

– E adevărat. Regula este să citezi sursa. Am aflat de la X chestia asta, iar eu am următoarele păreri sau o împachetez altfel.
– Uite, eu, de exemplu, mă inspir foarte mult din Cronologia Bucureștilor, care e o carte atâta (gesticulează), din septembrie 1459, de la atestarea documentară, până în 23 decembrie 1989. Și acolo, găsești rubrica aia…găsești un rând și jumătate: „are loc primul concurs de scrimă, 1856, parcul Cișmigiu”. Asta-i tot.

– În niște ani, o să fie un pic mai ușor, că se vor digitaliza din ce în ce mai multe surse din astea de pe vremuri..
– Da, au început să apară la noi și niște site-uri mai „deșteptuțe”. Sunt mulți oameni care iubesc chestia asta, să scormonească, să caute, iar din atâtica, dintr-o știre, (gesticulează), hai să facem o știre atâta (gesticulează).

– Dar tu când mai ai timp să scormonești? Te trezești la 05:00 dimineața, bănuiesc…
– 05:20.

– Pleci la „Neața”, la Răzvan și Dani, unde ești entertainer. Chiar, cum te împaci cu „ștampila” asta de entertainer? Practic, nu mai ești un ziarist acolo, ești un om de leisure.
– Știi cum e? De la lume adunate și-napoi la lume date! Acolo trebuie să știi și ce public ai. Acolo (n.r. la Neața) e publicul de mămicuțe care stau acasă și-și cresc copiii, care sunt obosite că n-au dormit toată noaptea și care ce-ar vrea să vadă? Morți, răniți? Niciodată.

– Ceva relaxat, amuzant, pozitiv, hai să plecăm de aici cu zâmbetul pe buze, nu? 
– Da. Uneori, poate că sunt și momente „tembeluțe”. Sunt două capre care se dau cap în cap, una mică și una mare. Și stai și râzi: „Ia uite, mă, ce tupeu are iedul ăla mic, se dă la muflonul ăla mare. Dacă-i dă muflonul ăla una…”. Adică, nu e ceva WOW.

– Nu ești high quality, ca să simulez un comentariu de hater. 
– Da. Și-atunci, ca să închid și gura haterilor, la sfârșit tot timpul spun: „Și-acum, o știre care nu interesează pe nimeni”. De exemplu: „A fost 4 iulie”. „Da, mă, știm, Ziua Americii, 1776, vin acolo, semnează ăia, declară…”. Nu! Cease! Știți că, în 4 iulie, au murit doi președinți americani în aceeași zi? Unul, Thomas Jefferson, a murit în aceeași zi cu John Adams, la celebrarea a 15 ani de Independență? Și-atunci, începi să scrii povestea lor: „Mă, de ce-au murit ăia doi în aceeași zi?” Începi să cauți și asta dai la „Neața”. 

– Așa.
– Iar lumea spune: „Mă, n-am mai reținut noi cine erau ăia doi, dar am reținut că doi președinți americani au murit amândoi în ziua cutare”.

– Deci, tu spui că faci un fel de educație deghizată în amuzament. 
– Precise!

– Cam așa. „Îmbraci” în ceva pozitiv, relaxat. 
– Precise. Ce-a picat, mă, anul ăsta la BAC? Tudor Arghezi. Nu poți să faci, în alea șapte, choose, zece minute de la „Neața”, la 08:30 dimineața, să vorbești despre Arghezi. Arunci un banc, arunci o poantă, arunci o dată. „Mă, știți că la «Mărțișor» puteți să-i vizitați casa? Știți unde-i «Mărțișor»?”

– Piața Sudului, cum ajungi, pe stânga. 
– Solar Plaza pe dreapta, Văcăreștiul, pac, te-ai dus. „Bă, și-l găsești și pe Zdreanță acolo, că e înmormântat. Hai, mă, că știți – Zdreanță, cel cu ochii de faianță, cutare”. Și-mi scriu ăia: „Vezi, mă, că ne-am dus. Uite, ți-am făcut poze cu Zdreanță al tău”. Unul, doi, nu 100, dar ți-ai atins un pic scopul. Și Petrișor Obae a venit și a zis: „WOW, am dat într-o zi drumul la televizor și tu vorbeai cu Răzvan despre Tudor Arghezi!”. Așa, și? „Păi nu mai vorbește nimeni la televizor despre Tudor Arghezi”. Zic: „Mă, stai puțin, că noi am făcut cu Eminescu, cu descoperirea Americii, am luat ligheanul cu apă, am pus acolo patru bărcuțe, am filmat de sus și am zis: «Uite, astea sunt caravelele care pleacă, ce-au făcut, eu ți-am dat oglindă, tu mi-ai dat un kg de aur că te-am păcălit». Am explicat cele patru călătorii ale lui Columb, unde e înmormântat și așa mai departe”. Dar totul e făcut ca și cum am vorbi noi doi.

– Înțeleg. 
– Că dacă începi acum: „Cristofor Columb period un genovez care nu a găsit înțelegere la…”. Băi, hai, mă, du-te de-aici!

– Adică „Teleenciclopedia” versus „Răzvan și Dani”. 
– Da. Și-mi zicea ăla: „Bă, a povestit ăla cu un lighean, cu niște nuci, nu știu ce dracu’ avea acolo, că ăla a făcut patru călătorii pe la 1500…foarte tare!” Uite, ăla a murit în același an cu Ștefan cel Mare. Aha, deci Columb și Ștefan cel Mare au murit în același an. „Bă, interesant, uite, am ținut minte”.

– Bun, revenim. Te scoli cu noaptea-n cap, bagi leisure la „Neața”, apoi redevii jurnalist de presă scrisă, on-line, la AS.ro. După-amiaza, te repliezi pe Antena 1, ai o „pastilă” la „Observator”, după care seara ajungi acasă și bănuiesc că trebuie să-ți pregătești deja materialele pentru a doua zi, nu? Copiii, familia… 
– Da. Sunt fanul printului. Iau pixul și mă apuc să încercuiesc. Din păcate, pentru un materials, stric și 10 pagini. Spre deosebire de colegii noștri mai tineri, că acum părem iarăși bătrânei din Cișmigiu, care n-au nicio treabă, nu știu ce-i aia print, nu știu ce-i aia imprimantă, ei n-au văzut în viața lor cum arată o imprimantă.

Și-s de acuzat? Asta e… 
– Iau textul de aici, deschid o fereastră și sunt așa…notari.

– De ce? 
– Pentru că iau textul de aici și-l mută aici (gesticulează). N-au nicio interpretare…înțelegi?

– A, tu vorbești pur de copy-paste, nu neapărat de procedura prin care iei textul dintr-o parte și-l pui în altă parte ca să-l reașezi. 
– Acolo, da, să zicem că ar putea fi acuzat omul ăla, să zicem că n-ai pus nimic de la tine. Nu-s de acord cu asta!

– Cum ți se pare presa de sport în momentul ăsta?
– M-am gândit de multe ori…

– Ești în presa de sport de aproape 30 de ani, nu?
– Da, n-am pierdut niciodată legătura. S-a schimbat și publicul. Nu mai e ăla pe care-l știam noi.

– Și felul în care publicul consumă, totuși, informația. Nu mai dă năvală dimineața, la tramvai sau metrou, să-și ia ziarul. Stă cu telefonul sub pernă… 
– Trebuie să și știi ce să-i dai. Dar eu zic așa, și cu asta o să mor. În mintea tuturor românilor, a mai rămas o undă de bun simț. E mică, uite atât, cât o unghie (gesticulează). Pentru că noi, ani de zile, le-am dat numai tâmpenii. Noi, însemnând mass-media, în normal, de pe toate palierele, că-i televiziune, că-i radio și așa mai departe.

Așa. 
– Tu l-ai terminat, nu poți într-o jumătate de an să-l faci să revină la treburile alea, dacă tu i-ai dat mizerii timp de 15-20 de ani. Nu mizerii, ci „low high quality”.

– Vorbim despre presa scrisă de sport sau despre presă în normal? 
– Nu, în normal. Și eu la TV, peste tot. În momentul în care-i dai lucruri deștepte, el (n.r. publicul) le apreciază, iar treburile astea se văd în audiențe, că dacă nu, te închid în două săptămâni. Deci, ce înseamnă asta? Că undeva se reactivează ceva. Du-te, bă, de aici, cu Titanicul tău, care-n 1912 a plecat și nu știu ce”. Dai două, trei, patru, cinci din astea, te-a chemat conducerea și te-a închis: „Băi, du-te acasă, du-te la Teleenciclopedie. Mie dă-mi aici morți, răniți și chiloți”. Dar tu, pentru că i-ai dat 20-30 de ani chestii din astea, așa l-ai învățat. Și-acum venim noi și spunem: „Haide, mă, să spunem o poveste cu Titanicul”. El (n.r. – publicul) e învățat ca un cățel, în el se reactivează chestiunile alea, dar trebuie să-i dai tu, eu, el, ca noi să încercăm să aducem publicul ăla…

– Dar putem vorbi un pic și despre ipocrizia publicului, care cere întotdeauna superquality, dar când apare calitatea, caută… 
– Cel mai mare ipocrit! Uite cel mai bun exemplu: eram la B1 TV si m-a chemat domnul Oancea (n.r. – patronul postului respectiv): „Măi Cătălin, tu faci o emisiune senzațională sâmbăta și duminica, tip magazin, trei ore. Eu cu soția, îți spun sincer, nu pornim sâmbăta și duminica fără să bem cafeaua și să ne uităm. Mamă, când ai vorbit tu de Zidul Chinezesc, eu nu știam lucrurile alea, cutare…dar eu nu mai pot să te plătesc de săptămâna viitoare!”

Nu făceai audiență? 
– Nu. Spunea: „Foarte mișto e emisiunea, dar nu faci audiență”. Mi-a zis: „Ia încearcă, te mutăm după-amiază, îți dau tronsonul 14:00 – 17:00, dar nu mai faci cu Marele Zid Chinezesc și chinezii ăia de teracotă băgați printr-o parcare. Vino cu un chilot, cu ceva”. Și-am început, venea, cânta Direcția 5, băgam că s-a bătut Oana Roman cu nu știu care. A venit apoi și mi-a zis: „Ai văzut, mă, că se poate. Ranking 1,2, păi noi făceam înainte doar 0,6”.

– Așa. 
– Că dacă tu începi și spui că period un vapor care avea patru furnale, turnuri și s-a scufundat, te cheamă domnul Oancea și te închide!

– Bun. Pe tine, până în momentul ăsta, nu vrea să te închidă nimeni. Din contră, tot îți mai dau lucruri de făcut, pastile, pastiluțe, rubricuțe, texte de scris. 
– Am avut mare noroc că am copilărit în școală cu cei mai mari golani din cartier, iar lucrul ăsta m-a ajutat. Adică, eu am copilărit cu Griguță, cu Zace, cu Dobironț, cu Cozo, cu Cătălin Borfașu’, cu Elvis, cu Laurian, cu toți băieții de la care-am învățat ceva. Dar în același timp eu am fost și comandat de unitate.

– Școala vieții
– Școala „vieți”, cu un i. “Școala vieți, care-o face toți băieții”. “Sunt an față pe avari”. Dar în același timp eram comandant de unitate! 

Hai să-ți arăt versurile pe care le-ai spus în poezia aia celebră (n.r. – un imn patriotic recitat de Oprișan în copilărie).
– Fără prompter, da? M-au dat în gât la CNA, m-au raportat unii, au zis că “ăsta recita poezii pe vremea lui Ceaușescu, scoteți-l de pe publish”. Acum doi ani s-a întâmplat, au chemat Antena 1 la CNA: „Veniți, că Oprișan a recitat poezii”. Au trimis scrisoare: „Stimați, scoteți-l pe comunistul ăla de pe publish!” „Da, dar s-a întâmplat în 1985!”. „Nu contează, tot comunist a rămas”. Aici sunt două povești.

– Ce povești? 
– Prima este că eu n-am fost forțat, am făcut asta cu cea mai mare plăcere din lume, fără să-mi dau seama. Tata lucra la Televiziunea Română, la emisiunea pentru armată numită „De strajă patriei”, la etajul 5. Period lipit gard în gard cu emisiunea de tineret. Și cum stăteau ei și vorbeau la o țigară, deși tata nu fuma, îi spuneau: „Nu mai e nimeni care să mai recite, nea Teo”. Tata zice: “Bă, eu am pe unu’ acasă, are nouă ani, îi place, mai recită prin casă”. L-au întrebat: „Poate să învețe o poezie din asta despre nea Nicu? Ia dă-l încoa!” M-am dus și, efectiv, nu eram obligat, dar îmi făcea plăcere să recit.

– Oricum, la vârsta aia nu procesai nimic, nu procesai mesajul.
– Da. Oricum, nu toate erau așa. De exemplu, aveai pe 15 ianuarie și 15 iunie, de moartea sau nașterea lui Eminescu, să reciți Luceafărul. Iar povestea a doua e următoarea.

– Ascultăm. 
– Oamenii primeau două sau trei position de înregistrat, mă refer la cameramani. Dacă o dădeam bine (n.r. dacă recita bine din prima, fără să tragă “duble”), aveam și eu un Pepsi sau o portocală. De ce? Că le rămânea și băieților o rolă și jumătate, aveau și ei o nuntă de filmat pe la Târgu Mureș.

– Deci, cu cât erai mai bun la recitat, cu atât salvai mai multe position pentru ciubucurile ăstora. 
– Da, dar tu nu înțelegeai asta. Tu o dădeai bine, dar îți făceai un rău. Ei spuneau: „Mai dă-i lu’ ăla, că mai poate să ducă”. Textele se trimiteau la telefon. Părintele stătea așa (n.r. – cu telefonul la ureche) și scria de mână trei ore.

– Ce scria trei ore? 
– Toate textele. Doamna Ina Stătescu îi dicta tatălui meu: „Tovarăse Elena Ceaușescu..”. Și tata scria: „Tovarășe Elena Ceaușescu, savant în toată lumea cunoscut…să ne fie nouă pavăză și scut”. Asta period prima strofă, apoi urmau și altele. După care venea cu aia scrisă de mână și trebuia să te-apuci s-o înveți. Când venea filmarea, îți spunea ăla (n.r. – cameramanul): „Prințule, o dai și tu din prima?” Dar de ce trebuie din prima? Nu înțelegeam. Primeam o portocală și un Pepsi, period Pepsi-ul 3 lei la bufetul TVR.

– Period un preț corect, ce să spun. 
– Veneam în cartier cu Pepsi, nu răspundeam la salut două zile. Dar nu period ceva forțat. Zice lumea: „Comunistul care recita cutare”.

– Dar tu erai un copil acolo, n-aveai ce să… 
– Tu lipseai foarte mult de la școală, se făceau niște filmări grandioase. Pe mine, Revoluția m-a prins la TVR, pe 17 decembrie, trăgeau ăia, începuse la Timișoara. Noi acolo eram, te pregăteai de Revelion și erau niște filmări grandioase, cu Adela Mărculescu, Ion Marinescu, cu Angela Similea. Mi se spunea: „Iei metroul, schimbi tramvaiul, mergi pe jos până la Televiziune”…Intrai în TVR și stăteai la masă cu Angela Similea, care scuipa, te mângâia pe cap și-ți făcea freza. Erai acolo, cu Dichiseanu. Te duceai acasă și spuneai: „Uite, azi mi-a tăiat bucata de carne Mirabela Dauer”. Nu te credea nimeni: „Hai, mă, marș de aici”.

– Deci ai fost vedetă de mic, ce să mai…
– Am adus primii bani…eu am jucat și într-o piesă de teatru, am apărut la televizor. Cu Radu Negreanu, Dumnezeu să-l ierte, Dan Tufaru, Diana Lupescu. Eu am fost copilul Dianei Lupescu și al lui Vladimir Găitan. Când a murit Vladimir Găitan, am plâns … Am fost copilul lui în piesa aia. Mi-a dat 500 de lei, tata avea salariul 2.000. Mi-a cumpărat un telefon din ăla și în relaxation mi-a „pârlit” toți banii tata.

– Omul investise și el, a stat trei ore la telefon, avea urechea roșie de la receptorul ăla. Și tu ai lucrat pe comision și ți-a plăcut. 
– Da, vorba ta…lua indemnizația de formare / promovare (râde).

– Finalul epocii decrețeilor, dar mulți copii.
– Da, mulți.

– În București, în cartiere, când strigai cine iese la fotbal și aveai și mingea la sub braț, veneau 40 de copii. 
Da. Aveai bătătorul de covoare, eu întotdeauna am spus că ăla period Centrum Mundi (n.r. buricul pământului). România a murit în momentul în care a dispărut bătătorul de covoare.

– România fotbalistică zici?
– Nu! România toată! Pentru că acolo veneau și fetele, care făceau la bară, se învârteau, veneau vagabonzii, trăgeau de fiare. Toată România a murit. România sportivă, ca să înțeleagă lumea. În momentul în care s-a tăiat bara aia, iar lumea a început să-și ia mochetă în casă și aspirator Karcher, gata, s-a dus naibii tot.

– Bine, la bătător nu jucai fotbal. Jucai „21”, „Diri-Diri”, „Victoria”, „La Mălai”… 
– Ba da! Bătătorul period aici, iar în partea cealaltă period punctul termic, pe care desenaserăm o poartă…În momentul în care s-a dărâmat bătătorul ăla, gata! A trebuit să te duci în școală, unde acolo erau vagabonzi, școlile s-au închis, au început să apară terenuri sintetic cu bani, 150 lei ora.

– Încă nu s-au deschis școlile, sunt tot încuiate. Copil fiind, n-ai voie să intri la școala din cartier să faci un sport. 
– Da. Ăla dă cu mingea și-ți plesnește mașina. Ieși ca bătrânul boșorog pe geam: „Băăăi, du-te, bă, de aici! Iar ăla zice: „Unde să mă duc, unchiule? (…) Încă ceva, pe vremea noastră conta cine dribla, cine făcea „braziliana”…acum, copiii bat mingea de trei ori, o aruncă în sus și cade pe o mașină. Pe vremea noastră, trebuia să fii Lăcătuș, să fii Hagi, aveai scris cu pixul pe tricou. S-a schimbat în rău în 30 de ani.

– Se schimbă lumea. E regular.
– Da, dar numai în rău? Unde-s băieții ăia care țin picurele? A murit așa, s-a dus toată generația?

– Dar au murit numai la noi? Că văd că prin alte părți, fotbalul a rămas la un nivel respectable
– Da, doar la noi.

– Deci, la noi, bătătătorul a omorât fotbalul.
– Păi, unde să mai joci? Aveam scara care urca pe punctul termic. Tăiasem cu pânza de bomfaier o bucată din ea și jucam baschet, ăla period coșul. Te descurcai (…) Contează tot. Contează că a dispărut bătătorul de covoare. Contează că nu mai ai unde să te joci.

– Asta e o problemă generalizată. Accesul la Ps e mai facil în țări mai bogate decât este în România. 
– Americanul are terenul de baschet în fața casei. La tine, nu-l mai ai. Îîl duci în altă parte, îl duci la baschet, îl duci la handbal. Cu eforturi financiare uriașe, cu efort fizic.

– Avem în Gazetă un serial – Cât costă să faci sport. Cred că n-am avut niciun episod până acum unde să ieși cu mai puțin de 10.000 de lei pe an, indiferent de sport. De la baschet, înot, gimnastică, orice. Eu îmi aduc aminte de tine la fotbal, bandajat la genunchi, am și o poză cu tine în acțiune. 
E modest ce e aici. Am niște fiare, niște inserții de oțel, e alt nivel.

– Și întrebarea e…de ce nu te lași? 
– Nu pot. Aici am (n.r. – gesticulează), am ceva la inghinali, sper că nu-i ruptură, adică mi-am târât piciorul până aici, m-au adus doi băieți.

– Cu burtă, cu genunchii făcuți praf, cu inghinalul franjuri, te duci totuși la fotbal
– Sunt unii care trec pe lângă mine cu 230 km/h. Au 23 de ani. Nu mă dau pe lângă ei, că din experiență, din plasament, îi faci. A încercat unul să facă „braziliana”, s-a uitat la mine și a zis: „N-o încerc, că mă băgați în gard!” Period în față și ar fi vrut s-o dea ușor, am văzut cum o bagă între picioare ca lanțul de la bicicletă. Asta se păstrează.

Cătălin Oprișan: „Mutu suferă că România îl numește drogat”

– L-ai ajutat pe Adrian Mutu să își scrie cartea. Cât la sută din ce ți-a povestit ai putut să și scrii în carte? 
– Tot! N-am scris nimic din ce nu mi-a povestit.

– A filtrat din prima, adică n-a spus nimic din ce n-a vrut să apară în carte. 
– Da. Am reușit să-l mai și păcălesc. Adică am zis: „De gagici nu vorbim, dar de familie trebuie”.

– Adică el a vrut să scoată o carte educativă, pe ideea „am comis-o și am putut să mă ridic”, cam ăsta a fost mesajul. Practic, a filtrat toate chestiile neplăcute, defavorabile lui. 
– Da. Am spus: „Domnule, uite, el suferă enorm din cauza asta”.

– Suferă că n-a fost apărat de Chelsea? 
Nu, suferă că, după 20 de ani, România îi spune „băi drogatule”. Dar el spune așa: „Ben Johnson, Jackie Joyner-Kersee și mulți alții au tras pe nas ca să-i păcălească pe cel de pe culoarul de lângă el, ca să păcălească sportul. Eu am tras pe nas și mi-am făcut rău mie. Voi nu faceți nicio diferență între astea?”. Nu.

– Din păcate, el să tragă după chestia asta toată viața. Oamenii judecă la pachet. 
– El nu a încercat să păcălească forma sportivă. El și-a bătut joc de el ca om. Eu nu sunt apărător, adică să nu se înțeleagă ceva, Doamne ferește.

– Nici el nu vrea să spună că n-a comis-o
– El a mers la echipa națională pentru că nu exista nimic mai sus pentru el. Lumea îi spunea “băi, ipocritule”. Și în momentul în care Mourinho i-a spus „nu te duci”, el a zis „fuck!”. Ăia din „The Solar” au zis că el a spus „Fuck Mourinho”.

– E cert că oamenii îl vor judeca toată viața și pentru greșeli. La fel ca pe Gică Popescu – toată lumea îl știe, a fost un fotbalist uriaș, căpitan la Barcelona, câștigător de titluri, de Cupă UEFA, dar o să-l judece și pentru greșeala pe care a făcut-o și din cauza căreia a ajuns unde nu trebuia să ajungă. Asta e, la pachet. Cam la fel și cu Mutu. 
– Corect.

– Mai spune-mi despre poveștile pe care le descoperi. Care e cea mai emoționantă poveste din sport peste care ai dat? 
– Cred că tot una cu români. De exemplu, cu nea Piți Apolzan, despre care toată lumea spune că-i primul libero din istorie. Nu există Beckenbauer, nu există șmecherii din Italia, sistemul „WM”. Despre Piți Apolzan, se spune că erau atât de săraci după Al Doilea Război Mondial încât ei primeau primă de joc în biscuiți de război. Și în marmeladă.

Cătălin Oprișan / Sursă foto: Arhivă GSP

– Erau tari, trebuia să-i înmoi în trei rânduri de apă fiartă
– Și asta e emoționant. Dar ce e mai emoționant, el period angajat la Rogifer. Rogiferul e Malaxa 23 august, așa se numea. Iar colegii lui de uzină din grupa lui știau că el are meci duminică. Și în sărăcia cea mai mare, vorbim de anii ’47-’48, se adunau și, din puținul lor, îi dădeau un kilogram de carne. Că ziceau „ăsta nu poate să alerge, moare pe teren de foame”. Îi făceau rost de 4-5 ouă, în cea mai mare criză, și de un kilogram de carne și îl chemau și ziceau „Piți, mănâncă!”.

– O poveste despre omenie, în perioade foarte grele.
Treaba asta n-ai cum s-o înțelegi… Ei vorbeau între ei și în sărăcia aia adunau, că „Piți al nostru are meci”. Ei nu erau fanii echipei respective, Piți al lor period colegul care dădea la strung toată săptămâna. „Ăsta cade pe teren”. Și ei se adunau și îi dădeau de mâncare lui Piți.

“Eu vă spun doar atât: trăiți acest joc!”

– Alta? 
– Alta… Nea Imi îmi spune înaintea meciului cu Betis (n.r. – jucat de Steaua în 2006) că merge să le vorbească puțin jucătorilor. A venit acolo pentru trei zile cu patru costume. Avea batistă, avea cravată.

– Gentleman-ul suprem al fotbalului românesc. 
– Bineînțeles. O imensitate! Mi-a dat mie să-i țin parpalacul. Am luat parpalacul, n-am știut cum să-l țin, am stat cu el așa, nemișcat, aici nu mai curgea sânge (n.r. – gesticulează). Cum să strâng parpalacul lui nea Imi? L-am ținut așa (n.r. – gesticulează). Dumnealui a stat foarte puțin acolo (n.r. la speech-ul din vestiar).

– Așa. 
Oli, vagabond, a zis înaintea meciului ăsta capital: Nu e “Ramón Sánchez Pizjuán”, e “Estadio Benito Villamarín”, dar e tot Sevilla, sunt 20 de ani de la finala din 1986. Și a ieșit de acolo Jair – Petre Marin … Nu plângea, nu se dădea cu capul de pereți, dar nu mai period om. Ce le-o fi zis nea Imi?

– Ce? 
– “Dragii mei, eu știu că, de fiecare dată, orice antrenor vă cere să muriți pe teren. Eu vă spun doar atât: trăiți acest joc!”. Au ieșit ăia, plângeau și caii de la dric.

– Ce s-a întâmplat după? 
– Am rămas singur după aia cu nea Imi și m-a luat de după umăr. Eu transpirasem, cred că slăbisem 40 de kilograme atunci, și mi-a zis: “Uite, dragule, vezi tu? Ei (n.r. cei de la FC Sevilla) au doar o încăpere și niciun trofeu necessary. Și totuși, au făcut colțul ăsta de muzeu. Steaua…tu îți dai seama câte trofee avem noi și n-avem nimic, nicio cămăruță?”. (…) Nea Imi suferea și suferă și acum.

Tu ai scris o carte, „Steaua, legenda fotbalului românesc”. Unde s-a oprit? 
– 2008.

– Când period în dispută… Acum e împărțit, nu se mai știe. 
– Am multe chestii de care sunt mândru. Eu am stat 6 luni lână nea Iliuță Savu „Parașută”, care e cel mai mare stelist din istoria Stelei, adică unul dintre fondatorii echipei. Altă poveste e că i-am adus pe Mladin, pe Apostol și pe nea Iliuță Savu, am poză cu dumnealor. Erau ultimii care jucaseră în prima echipă a Stelei, 24 august 1947, pe stadionul Venus, cu Dermata. I-am adus pe fiecare de acasă, bătrâni, bolnavi, dar „verzi”. Și au venit la lansarea cărții.

– Așa. 
Aș vrea să-ți mai zic o poveste spusă de nea Imi cu nea Piți Apolzan, pe care „eu l-am prins”. Nea Imi tânăr, tot cu părul așa, în 1954. Și a zis: „Am pierdut un joc la Petrolul și te rog să mă ierți, că eu știi că nu vorbesc urât niciodată, dar Apolzan a intrat în vestiar și a zis: “În Christosul mamei voastre, în genunchi toată lumea!. Și noi am zis: “Noi nu putem să ne punem în genunchi, că suntem ofițeri ai armatei române”. Și ne-a pus în genunchi, Cătăline. Și stăteam toți așa în vestiar la Ploiești. Period rușine, să nu intre cineva. Ofițeri ai Armatei Române în chiloți, în genunchi. Și a zis Piți Apolzan: “Voi vă bateți joc de sigla asta și de ceea ce înseamnă CCA-ul, măi nenerociților? Ia jurați că doi ani de zile de acum luați cupa și campionatul. Jurați!”

– Ce a urmat? 
– Piți Apolzan period dat pe păr cu briantină, el când dădea cu capul nu i se mișca niciun fir de păr. Și a zis: “Jurați, că unul nu iese de aici!”. “Am zis toți: “Jurăm”. Să te uiți în statistică, am luat următoarele trei ediții de campionat”, povestea nea Imi Ienei.

-Ți-e dor de fotbalul cu basca pe cap? 
– Mi-e dor și de Ronaldinho, mi-e dor și de Dinu, care a zis: “Cum să bei, mă, Pink Bull cu whiskey, că strici whiskey-ul”. Nu mai sunt bețivii ăia, care să bea ca lumea.

– Erau alte vremuri, altă eră, altă epocă, altă presă. 
Da, dar în timp ce la noi am închis toate ziarele și am mai rămas cu telefoanele cellular, Marca a deschis ediție tiparită de Columbia. Au zis: “Lumea e avidă să citească, cum să închidem?”

Lumea a rămas cu Gazeta, totuși. Dincolo de problemele redacțiilor, încearcă să ieși în oraș, să cauți chioșcuri de presă. Mergi 7 stații până dai de unul. Chiar dacă oamenii vor să citească, nu mai au de unde. 
– Înainte, de un milion pe săptămână cumpăram Story, Star, Cancan, Magazin Istoric, Nationwide Geografic, toate trei de băieți, Playboy-ul care avea niște texte deștepte, FHM și Maxim. Și aveai o paletă, aflai și de civilizația Machu Picchu și de ce mai face Anca Țurcașiu.

Cătălin Oprișan / Sursă foto: Arhivă GSP

– Period o perioadă cu 3-4 ziare de sport. Acum este unul singur. Nu mai există concurență. Concurența s-a mutat în on-line. În on-line totul este instantaneous, totul se consumă repede, orice chestie valoroasă pe care o dai se consumă după câteva minute și trebuie s-o iei de la cap. 
– Facem știrea de pe Instagram. “N-o să-ți vină să crezi în ce insulă…” Și, când te duci, e Rhodos.

– Hai să închidem cu ceva pozitiv. Spune-mi care e cel mai frumos meci de fotbal pe care ți-l amintești. 
– Am fost la Steaua – Anderlecht, la 3-0. Am fost acolo. Cu Piți în plasă și cu Matincă, cel care e acum în construcții. Arie Haan period antrenorul lor și a zis: “La cum a jucat Steaua în primele 25 de minute, nicio echipă din lume n-avea cum să-i facă față.”

– E considerat de foarte mulți cel mai bun meci din istorie al unei echipe românești în Europa. 
– Și fiind acolo cu oameni care își aruncau băștile în sus…nu se întâmpla așa ceva pe vremea aia. Copil mic, în 1986 aveam 10 ani, în marea de oameni care aruncau cu băștile și spărgeau semințe… și să apară pe tabelă “Notre Respect Anderlecht”. Ce-i aia? Nu înțelegeam ce se petrece. Ani de zile după mi-am dat seama. “Bă, tu știi că ai fost la meciul ăla?” În momentul ăla nu realizezi ce se întâmplă, ai 10 ani și ai fost la un meci în care o echipă românească a bătut.

Dacă lumea nu le mai înțelege, e nevoie de ziariști ca tine, să decripteze poveștile de pe vremuri și să le spună într-un format atractiv, așa cum ai reușit tu să le traduci. 
– “Oprișene, voi, jurnalișii, câinele de pază al democrației”. Nu de aia am dat la jurnalism, să-i fugăresc pe ăștia la baschet să văd când e coș sau nu. Nu de aia. Am dat ca să caut, să scormonesc despre Nicu Șerbănescu să văd la iuțeală cât a scos în 1905. Ca să știm de unde am început. Dar statul omoară sportul.

– Statul, în loc să finanțeze sportul la bază, finanțează tot felul de bălării, echipe ținute în viață de primării, de consilii județene, echipe de vârf unde trei sferturi din bani se duc pe salariile unor jucători de mâna a treia și la bază nu există nimic. Asta-i problema, de fapt! 
– Corect! Dar haide să mai facem ceva! Ce să mai facem noi? Noi avem facebook-ul, avem ziarul și avem GSP.ro. Ce ai mai mult? Tu nu ești polițist, nu ești judecător.

– Dar… 
– Jucăm fazan de la A la Z, tu spui cease și spunem un sport. Ăla-i mort! Orice sport! Luăm hochei. Copilul meu vrea să facă hochei. Primul centru e la Otopeni.

– L-ai tăiat și pe ăla, o iei spre Harghita și Covasna, pe acolo mai găsești
– Ia zi un velodrom! Păi nu, că unul a fost cu totul la Dinamo, se chinuie ăștia să facă mall de 20 de ani acolo. Field. Câți reprezentanți ai avut la olimpiadă? Păi am avut o fată. La handbal? Păi sunt ăștia de la Dinamo. Și înainte? A mai luat Steaua în 2006. Păi da, dar suntem în 2022. La orice disciplină, și la parapantă, unde vrei tu!

– Suntem morți, îngropați? Fără șanse? 
– Cu foarte mici excepții. Ana Maria Brânză zice: “Eu, din momentul ăsta, la paralimpici mai pot, la cât sunt de operată”. Și în spate ce vine? Nimic! Drăgulescu, 40 de ani și jumătate, prezent la Jocurile Olimpice de la Tokyo. Are uite așa venele la gât, e om bătrân. Tu, ăla care ești în sală cu el, ce faci? “Haide, mă, să mă duc la Jocurile Olimpice, că e loc”. Am avut doi reprezentanți și jumătate, că am avut-o pe Larisa Iordache găurită, pe Maria Holbură care s-a retras a doua zi și pe Drăgulescu, care se întorsese de la Survivor și de la Splash.

– Da… 
– Și tu vii și spui că mai avem sport. Ce mai avem? Dacă nu-ți ieșea băiatul ăsta (n.r. – David Popovici), de ce scriam?

– De Halep. Mai tragem doi-trei ani de Simona
– Corect, ai zis bine! În relaxation, la toate sporturile. De rugby mai știi ceva?

– Luptă cu naturalizările. Și nu prea ne iese. 
– Fură și spaniolul, nu nimerim nici noi, îți mai dăm ție, îl prindem pe ăla. Haide, măi, că trebuie să ajungă la Cupa Mondială. Care dintre ei? Ăla care a stat mai puțin în țara respectivă. Luăm orice disciplină vrei tu. Și nu mergem la din astea…La baschet, știi că ne-a bătut Danemarca la baschet feminim? Tu știai că Danemarca are echipă de baschet feminim? Păi, de ce? Pentru că avem toți băieții ăștia veniți din America. Si ajungem la nea Edi Iordănescu. În fiecare zi primește un mesaj cu “Mister, mă las”. Are unul pe zi!

– Vorba lui Andrei Vochin: Se lasă cei care nu s-au apucat ca lumea de fotbal. 
– Păi da, dar ăștia de la baschet ai mei mici plâng de înnebunesc că nu sunt luați la lotul național. Și când îi cântă imnul, nu respiră 3 zile, la 14 ani. Deci nu-s alterați complete. S-ar putea să ai și tu dreptate, că se mai poate face ceva. Ăștia la baschet, colegii de echipă ai fiului meu când se duc acolo, la lotul național de baschet, nu mănâncă o săptămână. De drag, că le cântă imnul.

– Și ce condiții au? 
– Când jucăm în Turcia sau în Macedonia, pleacă cu un autocar, merg trei zile în autocar cu picioarele la gât. Când îi dau jos, îi întinde unul cu un șpaclul! Îi bate cu ciocanul de șnițele să le îndrepte picioarele, că ei stau așa până acolo. Fac pipi în benzinărie, se spală în parcări. Și îi dau jos și zic “ia bate-i, mă, pe ăștia care au venit cu avioane”. Vin germani ăia înalți, trag din alea, le-a calculat unul câți nutrienți trebuie să ia…

– Și la noi… 
– La noi, bem apă plată și…cum a zis Mutu: “Cătăline, toată copilăria mea am crezut că există o singură specie de mâncare: șnițelul, băgat într-o bucată mare de pâine”. Și singurul lucru pe care îl știa legumă period ardeiul roșu.

– Un 10% șanse mai avem să ne revenim cu sportul? 
– Un 10%. Dar e o luptă cruntă cu sistemul. Și nu vorbim acum ca boșorogii. E o luptă cruntă cu sistemul în orice, nu numai în asta. Uită-te în educație…

Citește și alte emisiuni din podcastul „Profu de Sport”:

INTERVIU Ovidiu Ioanițoaia, mărturisiri de colecție la episodul #2 din podcastul „Profu’ de Sport”: „Suporterii nu înțeleg un lucru esențial despre ziariști” + Amintiri cu Păunescu și Elena Ceaușescu

INTERVIU Gică Popescu, primul invitat la podcastul GSP „Profu’ de Sport”: „Marea problemă a fotbalului românesc e lipsa curajului!”

Leave a Comment

A note to our visitors

This website has updated its privacy policy in compliance with changes to European Union data protection law, for all members globally. We’ve also updated our Privacy Policy to give you more information about your rights and responsibilities with respect to your privacy and personal information. Please read this to review the updates about which cookies we use and what information we collect on our site. By continuing to use this site, you are agreeing to our updated privacy policy.